Domnule director, In ziua de 18 aprilie 2002 se implinesc 72 de ani de la MAREA TRAGEDIE a secolului XX sau chiar a MILENIULUI II. In zilele noastre putini locuitori ai Romaniei dintre cei de varsta a treia au auzit si isi mai reamintesc ca, in comuna (astazi orasul) Costesti din judetul Arges, in Vinerea Mare a Pastelui din 18 aprilie 1930, Bisericuta din lemn cu o vechime, se pare, de peste 200 ani, ascunsa intr-o semicaldare intre doua dealuri din vatra satului a ars pana la temelie si, odata cu lacasul sfant, au ars 130 de suflete pure, nevinovate - majoritatea copii - de la varsta frageda pana la elevi si studenti, fete si flacai. Vapaia flacarilor lacome a mistuit totul, lasand in urma cenusa fierbinte si oscioare in jar fumegand catre cer. Pentru a patrunde in aceasta taina adevarata, cel care citeste aceste randuri trebuie sa apeleze la imaginatia reintoarcerii in timp si sa se transpuna in martor, intuitiv. Satul parea ca se cufunda in linistea specifica noptilor de primavara, amurgul intunericului lipsit de ciripitul somnoroaselor pasarele pusese stapanire peste asezare. Un zefir de adiere se strecoara lesne printre casele din vatra satului. Bolta cerului senin parea brodata in diamante stralucitoare, doar cate o stea cazatoare iti atragea privirea indelung. Nimic prevestitor, nimeni nu s-ar fi incumetat sa intuiasca focul ucigator. Nici femeile care au ghicit in carti sau in bobi (boabe de porumb) in timpul zilei nu li s-a aratat vreo nenorocire. Totul parea normal. Batranii, dupa ce s-au inchinat la icoana agatata in odaie, pe peretele dinspre rasarit, se culcusira in pat. Si totusi viata pulsa in ciuda linistii aparente, doar in acele fiinte gingase, in naivitatea zglobie a copilariei - inaintea mortii. Bucuria era asa de mare incat fiecare copil a coborat in fuga pragul casei, multi n-au auzit vocea fragmentata a mamelor grijulii, ca un ultim sfat, "sa fiti cuminti". Aceste cuvinte au fost ultimele dojeniri. Acesti copilasi, in zburdalnicia copilariei, nu s-au gandit o clipa ca pasii ii conduc cu aceeasi repezeala, cand in fuga au plecat de acasa, pe un drum fara intoarcere. Pe ulitele satului isi dadusera intalnire toate varstele. Si cum in adunarile copilaresti galagia predomina aidoma unui grup de albine, pe varste si multime ii puteai observa in triere. Mai mici omuleti de o schioapa au fost insotiti grijuliu de tinerele mamici care isi aminteau ca si ele, la vremea respectiva, au simtit aceeasi bucurie; fratii mai mari ii aveau in grija pe cei mici. Toata multimea nascuta la talpa tarii, conform obiceiului din strabuni, imbracase straie noi; fiecare, in drum spre bisericuta din lemn, unica in vatra satului, tinea in manute cate o lumanare aprinsa imbuchetata in flori. Grupurile de galagiosi aveau privirile atintite la palpaitul lumanarilor, in noapte, ultimul drum ii adusese in fata bisericutei, se inchinara si se strecurara la locurile stabilite de preot. Vocile cristaline ale fetelor imbujorate se facura auzite cantand Prohodul Domnului. Enoriasii, aruncandu-si privirea in interior, aveau sa constate o bisericuta unica construita anume sa primeasca suflarea localnicilor cu peste 200 ani in urma. Lumina naturala patrundea foarte greu in interior prin micutele ochiuri de geam asa ca lumina obscura provenea de la sfesnicele in care se infigeau lumanarile aprinse, aerisirea facandu-se printr-o usa mica deschisa permanent. Putinele picturi murale vechi pareau afumate de lumanari. Patru, cinci coroane puse la intamplare, ale unor decedati deosebiti - bag seama - au fost oprite de preot in biserica, in semn de respect, in loc sa fie pe morminte. Peste 100 de localnici au ramas pe dinafara cautandu-si un locsor in jurul bisericutei pentru a auzi cat mai bine cantatul Prohodului. Datorita caldurii degajate de lumanari, ocuparii la refuz a spatiului interior precum si apropierii unui sfesnic incarcat cu lumanari de o coroana rascoapta de vreme s-a produs evenimentul. Panica s-a dezlantuit agresiv, fiecare cautand sa se salveze. Cei din fata au dat buzna peste cei din spate, calcandu-se in disperare. Forta a fost de o putere nemasurabila. Cei de afara au cautat sa intre crezand ca ii pot salva pe cei dragi, inghesuindu-se in usa bisericii. Strigatele de salvare ale celor din interior incetasera, valvataile focului si dogoarea se statornicisera pe mormanul de corpuri, in jar cateva se mai zbateau in agonie. Pe acoperisul bisericutei se ridicau limbi de foc uriase care s-au facut vazute de la 10 km, mai ales printre cele doua dealuri. Acoperisul in jar s-a prabusit peste cei din interior, in cadere, bucati de astreata-lemn s-au imprastiat peste cimitir. Toata suflarea satului era cuprinsa de o jale cumplita, ii strigau pe cei dragi cautandu-i in cenusa. Tragedia s-a facut cunoscuta in tara si in toata lumea. Aceasta zi de 18 aprilie din fiecare an merita pomenire, o atentie deosebita din partea Patriarhiei si a bisericilor din toata tara, cel putin la nivelul eroilor revolutionari. Acesti mici si mari credinciosi, repet, nascuti la talpa tarii, s-au sacrificat pentru o cauza sfanta - credinta in Dumnezeu. Femeile mai in varsta care mai trec pe la cimitir spre aducere aminte aprind cate o lumanare la vatra focului si spun ca nu pot uita, in ciuda batranetii, STRIGATELE DISPERATE ale celor din interiorul bisericutei care cereau ajutor. Vocile si strigatele celor din foc au incetat odata cu prabusirea acoperisului in jar. Lumea tacerii din cimitir a primit 130 de jertfe - copii de o schioapa, elevi, studenti, fete si flacai. Peste aceste jertfe, ar fi un foarte mare pacat sa se asterne UITAREA. Cu respect, Toma Marin
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu